Fiecare are un acel “ceva” care declanseaza amintirile copilariei: un miros, o culoare, un obiect. Pentru Proust madlena dulce e masinaria care il poarta “In cautarea timpului pierdut”. Acea prajiturica mica, pufoasa si aromata inmuiata in ceai invadeaza simturile si apasa butonul unei masini a timpului.

Ramane, insa, un mister cum se faceau madlenele lui Proust. Paginile cartii refuza sa dea indicii clare. Doar detalii despre aspectul, culoarea, gustul si consistenta madlenelor care se rup in bucatele in ceasca cu ceai si amintirile unei copilarii petrecuta in La Belle Epoque, in Combray.

Madlena lui Proust a devenit vedeta, prin perfectiunea ei. Neteda pe o parte si valurita ca o scoica pe cealalta, cu o culoare aurie si un gust de unt cremos si lamaie proaspata. Trebuie sa o pregatesti si sa o coci cu mana ta, sa o admiri si sa o pipai incet inainte sa o inmoi in ceai si sa musti cu pofta. Un gust ales si fin iti va navali in sange si vei rememora copilaria.